Huh... GREU. Foarte greu. Stii ca trebuie sa te apuci sa faci ceva, dar iti zici ca ai timp si timpul zboara pe langa tine. Si te trezesti la un moment dat ca e Dumnezeu stie cat de tarziu si tu n-ai facut inca nimic. Si ai fi vrut sa faci, si chiar ai incercat la un moment dat, dar ai vazut ca nu-ti iese si ai lasat pe mai tarziu, 'ca-mi trebuie o gustare ca sa-mi puna mintea in miscare, ca de fapt mi-e foame, ca dupa aia mi-e si sete' si ma mai uit putin pe geam la bucatarie si vad iar zapada de pe acoperisul ultimului garaj ramas in picioare, al unui vecin de la blocul de vis-a-vis. Ma enervez cand vad dealul dezgolit al padurii, nins, si turnurile Manastirii Cetatuia, fara stralucirea lor metalica, in lipsa soarelui. Ma evervez cand vad strada inghetata din spatele blocului, ma enervez cand vad ca e iar frig, pentru ca URASC pur si simplu genul asta de iarna. Nu ma intelegeti gresit: ador iarna, doar pe cea rece si cu tone de zapada. Pana intr-un punct: dezghetul. Daca s-a incalzit vremea si a apucat sa se topeasca, ma-nfurii cand vad iar gheata, pentru ca stiu ca o sa se topeasca iar si iar o sa fie mizerie, mazga, apa amestecata cu praf si nisipul din antiderapant. Dar uit pentru o clipa si ma uit in sus, spre acoperisul propriului bloc, spre turturii de jumatate de metru formati la streasina apartamentului de la ultimul etaj. 'Frumos', imi zic. 'Oare daca s-ar rupe vreunul, si ar cadea...' Chicotesc doar la acest gand. Poate vi se pare sadic, indiferent daca m-am gandit ca tinta sloiului de gheata lung si subtire ar putea fi un trecator, un vecin, masina unuia sau pur si simplu asfaltul dur si monoton pe care il privesc de-atatea ori cand ma uit pe geam. Acum, cand ma gandesc si vizualizez din nou, multumesc cerului ca e iarna si ca nu vad pisici prin jur, altfel mi-e teama ca micutele fiinte imblanite (si afurisite, si mofturoase, si alintate) ar putea cadea prada masacrului cu turturi. Brrr!
Mentionasem ceva de lucruri de facut si de pierdut vremea aiurea - da, pot spune ca sunt o maestra la asemenea lucruri, titlu pe care ca probabil si-l insusesc multi altii. Si ca sa continui cu ce ar fi trebuit sa spun la inceput: motivul pentru ca am inceput acest blog e unul simplu, poate chiar aiurea: pentru scoala. Da, bunul meu domn profesor de informatica ne-a data ca tema de vacanta sa ne facem un blog (reactia imediata a fost sa casc ochii mari, insotiti de cunoscuta onomatopee 'Ha?' si de o figura evident nu foarte inteligenta). Asa ca, m-am pus pe treaba. In jumatate de ora, blogul era gata aranjat, un cadru gol si pustiu caruia ii schimbasem temele de culoare de vreo trei ori pana ma hotarasem la cea curenta. Si gol a ramas pentru mai bine de o saptamana, timp in care inspiratia mea era (aparent) la zero si plictiseala la maxim. Acum e a treia oara cand recitesc ce-am scris pana acum si ma gandesc daca m-am intins destul cu poliloghia sau daca mai am ceva inutil si neinteresant de spus. Recitesc pentru o ultima oara, si, chiar inainte sa postez, realizez ca am uitat complet de diacritice...
